Copilaria

Candy · Trimis: 13/07/2010 22:38 Titlul subiectului: Copilaria

E un mini fic... mai exact, niste delirari, dar vreau sa stiu parerile voastre. Nu are legatura cu Harry Potter.

Il tinea minte din copilarie, petrecand timp cu el mai mult decat cu mama sa. Era normal? Pentru ea - da.

Isi aducea aminte si acum, peste atatia ani, cum se juca, razand, cu degetele lui, care atunci i se pareau prea mari. Mana lui enorma, care niciodata n-o mangaia pe fata, insa de fiecare data pe cap, facand-o sa-si ridice ochii caprui, mari, stralucitori catre el si sa-i vada zambetul. Zambetul generos, din tot sufletul.

Zile obisnuite, dar pline de fericire copilareasca, puerila, fiind perceputa in diferite moduri, dar niciodata de ea ca fiind ceva trist. Ce putea sa faca? Nu trecea nici o zi fara vreun zambet pur. Si cui ii pasa de el? Corect. Lui tata. Mama nu era alaturi in acele momente vesele si fara griji, cand tot ce vedea era soarele si zambetul lui imaginar, norii si formele ciudate, de animalute si flori. Nu-i era alaturi, cu toate ca exista. Pe atunci nu avea cuvantul ”serviciu” in vocabularul ei. Nu intelegea de ce mama n-o trezeste si nu-i zambeste asa cum facea tata.

Ii era aproximativ mereu, o distra cu mutrele ce le facea si niciodata nu-i interzicea nimic. Aproape nimic. Acea dragoste nelimitata o simtea pe zi ce trece. Si o iubea. Ii placea sa se simta ”fiica tatei”. Mereu fusese un ideal pentru ea. Nu se intrebase niciodata de era elegant tata. Si nu-i pasa. De ce ar trebui? Ea il iubea – extrem de mult, aproape imposibil. Zambetul lui era leacul adecvat pentru orice. Cuvantul rostit cu blandete si o afectiune adanca... Era universul ei.

Apoi in sufletul ei isi facuse loc si mama. O iubea mult, dar stia, stia din tot sufletul ca nu va putea simti niciodata aceeasi legatura fata de ea. Tatal ei ocupase un loc stabil in suflet. Pentru totdeauna. Avea o siguranta nejustificata ce o lega de el. Stia – ii va fi mereu alaturi - si la bine, si la rau. O va sustine mereu cu acele sfaturi glumete pe care le rostea mereu. Inchidea ochii si vedea cum el, cu aceeasi privire blanda si generoasa, insa cu parul sur deja, o mangaie pe parul ei lung. Isi vedea viitorul asa cum il vroia. Cearcanele din acea viitoare „ea” o imbatraneau. Avea riduri si extenuarea i se citea pe fata, insa acel sentiment ținut minte de liniste ii incalzea acea mica parte din suflet care era ocupata de el. Tata...

Dar nu se adeverise nici o dorinta. Toata siguranta ei se risipise ca cenusa acelei ultime fotografii pe care ea insasi a ars-o. Plecase, fara sa-i indeplineasca visul. N-o sustinuse atunci cand era nevoie. Si nu mai era demult in acea varsta, in care, tinandu-se de mana mamei, privind-o cum aceasta plange, s-o intrebe : ”Mami, unde a plecat tata?”

Stia. Plecase la o oricare ea. Niciodata nu v-ati gandit cate "ea" pot fi? Si mama, si sora, si femeie si curva ... Si toate sunt "ea".

Nu auzise niciodata cuvinte urate de la mama ei, adresate acelei "ea". Si nici nu credea ca le rostise vreodata. Mama ei nu era genul acesta de persoana ca sa gaseasca vinovati si sa se razbune neintemeiat pe ceilalti, fara sa-i pese. Nu, ea nu era asa. Si asta fiica ei adora.

Insa durerea... Durerea nu mai avea trebuință de justificari. Se intamplase pur si simplu. Si de obicei, ce fac oamenii? Cauta vinovati. Incep sa complice lucrurile, sa caute personajul negativ, care, vai de el, aparuse in lumea lor micuta, de poveste si le rapise fericirea.

Probabil ca nu era bine, insa ea nu mai dorea sa caute vinovati. Nu de alta, dar ar fi trebuit sa-si invinuiasca si tatal. Nu putea sa se minta – din moment ce te minti singur pe tine, nu mai descifrezi obscuritatea care te inconjoara.

Cum putea sa spuna ca e vinovata cealalta femeie, daca EL a fost cel care a plecat – a ales alta cale si nu prea l-au interesat consecintele? Putea cu siguranta sa injure totul imprejur si sa spuna ca tatal ei n-are vina. Dar nu era asa. Era dureros sa realizeze acest lucru, dar nu putea afirma astfel de cuvinte. Tatal ei nu mai era un adolescent, care traia prima dragoste. Isi avea capul sau pe umeri.

Acum nu mai era acea mangaiere usoara pe capul ei. Nu mai era acel glas care n-o certa niciodata si nici nu erau acei ochi, care, desi nu erau stricti, mereu o faceau sa se simta vinovata imediat cand mintea.

Ramasese doar o amintire si o dorinta neimplinita, pe care ea o s-o viseze mult timp dupa asta. Si care n-o sa-i aduca nimic in afara de durere.

"Totul numai viata se rade fara sens
Si facand un gest fatis
O sa-ntrebe, "Cine-s ei?"
Cine-s ei ce vesnic plang?
Cine-s cele ce nu rad?"

Obosise sa mai verse lacrimi in zadar, totodata intelegand ca nu se va schimba nimic. Oricat de banal nu sunau acele cuvinte, pur si simplu isi secase toate lacrimile. Cuvantul "tata" nu mai avea nici o semnificatie in acea casa. Insa stia ca oricat de mult s-ar impune si oricate minciuni si-ar spune, nu putea creea acea iluzie care si-o dorea - ca totul e bine si ca nu-i este dor, ca mama ei nu devine alta cand da de un lucru de-al lui prin casa sau, faptul ca, chiar stiindu-i vina, nu-l putea invinui. Paradox?

Spusese deja adio, insa de fiecare data se intorcea cu gandul. Hotarase ca rana ii era lecuita, insa o simtea sangerand. Atunci cand primea sunetul de ziua ei sau cadoul de Craciun. Acele mici clipe fericite ii provocau rani mai dureroase si neplacute. Si nici macar cuvintele mamei n-o mai amageau.

- Poti sa mergi sa-l vizitezi si sa stai cu el.

Asa-i zicea. Si de fiecare data primea acelasi raspuns. "Nu."

Se saturase de atata ipocrizie, insa nu putea sa nu traiasca in ea.

- Iti multumesc mult...

Glasul i se rupse, pentru ca nu-i putea spune tata. Tatal ei era altul. Nu era acea persoana care o suna de 3 ori pe an - tatal ei era barbatul care ii zambise in fiecare dimineata, o mangaiase pe cap, ciufulind-o si privise fotbal cu ea. Nu acest glas putin cunoscut, rasunand in telefon.

- Esti, totusi, fiica mea...

"Fiica mea... fiica mea... fiica mea..."

Oare? Asta era pentru el? "Totusi..." Asta spusese totul.

- Ai un mod foarte interesant de a arata asta.

Apoi se auzi doar tacere. Ati simtit-o vreodata? O tacere apasatoare, care nimiceste si ultimul gand, lasandu-te sa te prabusesti...

Atunci intelese ca speranta mica, aproape invizibila, care traise in ea, se distruse in acea tacere. Si nu mai era nici o cale de intoarcere. Doar zgomotul de la caderea telefonului pe podeaua dura si o picatura - mica, nesimtita, dar vie. O lacrima.

"Si cine-i vinovat?
Nu ai din nou raspuns.
Si cum s-a intamplat?
Nu vrei sa stii. Si fugi. Te-ascunzi"

I se distruse copilaria.