Regis de Aeternum : Cartile Vrajitorului

auroredenevers2009 · newbie Data inscrierii: 08/Mai/2009 Mesaje: 32

Capitolul II - Profetia

Nimic nu-i amintea de Sãrbãtori mai bine decat mirosul de arome al aluatului dospit, ce se cocea în brutãria de peste drum. Îl adulmeca cu nesat şi îi plãcea sã identifice fiecare aromã în parte, asemeni unui maestru cofetar. şi de fiece datã, îşi cãlca pe inimã şi ignorandu-şi soarta, cumpãra aburinda felie de cozonac cu cacao şi rahat, pe care o savura apoi în spatele tejghelei, alãturi de cana cu vin fiert, aromatizat cu nucşoarã.

Aşa îşi incepea Rufio ultima searã din an şi nu de ieri, de azi, ci de peste un secol. Ziua Anului Nou, ca şi cea a Crãciunului, îi erau atat de dragi cã-şi dorea uneori ca zilei de doauzeci si sase decembrie sa-i succeada iute cea de intai ianuarie, sãrind astfel peste cele cinci zile lucrãtoare ce despãrteau aceste sãrbãtori. Copil fiind, anticarul nu putea suferi aceste zile, cand guvernanta ii intrerupea jocul, amintindu-i de temele de vacanta de care uitase cu desavarsire…

Rufio isi sustinea si in prezent opinia cu privire la zilele calendarului, doar ca acum glumea, bineinteles. Se ştie cã aceastã scurtã perioadã e deosebit de beneficã pentru comert, iar pentru el însuşi însemna rãgazul necesar pentru a-şi pune ordine în viata profesionalã, dar şi personalã, apreciind cu grijã evenimentele anului ce se termina; spre exemplu, dacã se certase cu cineva, cãuta sã se împace panã la finele lunii, iar dacã împrumutase pe altcineva, îşi revendica banii tot în acest interval de timp si asta doar daca era vorba de o persoana instarita.

Multi l-ar fi crezut zgacit, cãci purta mereu aceleaşi haine, de parcã n-ar fi avut şi alte schimburi, dar anticarul era doar modest: în loc sã cheltuiascã pentru sine, prefera s-o facã pentru a-i ajuta pe ceilalti.

De aceea, nu era de mirare de-l vedeai de Sarbatori, îmbrãcat cu acelaşi ținută de catifea rubinie ce se asorta de minune cu stacojia vestã, de a-l cãrei buzunar atarna lantul de aur al ceasornicului. Deşi uzate, veşmintele lui erau întodeauna curate şi degajau prospetime şi bun-gust.

Un alt cusur al anticarului era şi faptul cã pãstra în al doilea buzunar al vestei douã liste dupã care se ghida în zilele speciale. Programul acelei seri, ca şi cel al Revelionului trecut, cuprindea trei obiective, şi anume: închiderea magazinului – imediat ce se întorcea bãiatul de prãvãlie, apoi avea sã cineze ca de obicei, cu un prieten de-al sãu, pentru a-şi petrece noaptea dintre ani în fortãreata de pe colinã, ultimul punct de pe listã şi cel mai aşteptat.

Era un plan suficient de anost, dar cum n-avea prea multi prieteni, n-avea nici invitatii la masã şi nici sã meargã aşa aiurea, nu-i venea la socotealã. Exista totuşi o invitatie actualizatã în fiece an, cea a familiei Anghelon, dar Rufio o refuza în permanentã, cãci presimtea ca el nu face parte din omenirea care era invitatã acolo şi voia sã evite stanjeneala.

Isprãvindu-şi gustarea, Rufio stranse firimiturile, clãti cana cu apã din carãfã, apoi îşi scuturã vesta şi aruncã o privire cãtre orologiul din perete. Sase si treizeci p.m. Lyan întarzia. şi nu numai el, ci şi clienta lui fidelã, ce-şi fãcuse o obişnuintã in a cumpãra cadouri de la magazin, mai înainte de a merge sã cineze cu familia surorii ei.

Se intelege cã anticariatul domnului de Roxa-Lhea era cel mai indrãgit magazin din oras. Gãseai aici tot soiul de obiecte ce aminteau de Ceasornicul de nisip : ghiduri, desene, jucãrii sau clepsidre de masã.

Acestea fuseserã donate de cãtre colectionari, dar cum nu le cumpãra nimeni, cãci nimeni nu mai credea in legendã, anticarul le scosese de la vanzare si le tinea depozitate intr-o debara. Rufio achizitionase o sumã de obiecte antice, cum ar fi întâia atestare documentarã a Aeternumului, pe cand acesta il avea in frunte pe regele hedonist, ce avea sã provoace indeplinirea profetiei, sforile cu care fusese legat Ceasornicul de nisip, atunci cand regele nebun poruncise imobilizarea Clepsidrei sau chiar pravila in care formulase aceasta poruncã.

Inaltã de cinzeci de picioare, cu suport de argint şi recipiente de mãrgean, Clepsidra veghea asupra oraşului ca un ochi veşnic treaz. Se spunea cã Aeternumul se clãdise in jurul ei şi atunci cand Clepsidra se va prãbuşi, toatã suflarea oraşului avea sã disparã o datã cu ea.

Dar aceasta era doar o profetie de mult uitatã, iar Ceasornicul era mai degraba un totem decat o amenintare.

Anticarul privi din nou catre orologiu, ale carui limbi indicau acum sase patruzeci si cinci p.m. , apoi ridica din umeri si se indrepta spre oglinda cu rame taiate in forma de romb. In stanga ei, in coltul peretelui, se afla un bradut impodobit cu mere rosii si margele de sticla ; desi il avea din Ajunul Craciunului, inca nu se saturase sa-l admire si nu se putea abtine, ca trecand pe langa el, sa nu se opreasca fie si o secunda pentru a potrivi mai bine cate o podoaba care i se parea lui ca nu sade asa cum ar trebui pe creanga ei.

Isi verifica cravata de matase visinie si nu-i gasi niciun cusur, pentru ca numaidecât dupa ce se indeparta, sa-si desfaca accesoriul vestimentar si sa revina in fata indispensabilei oglinzi…

IOANARADOIALEXANDRA · Trimis: 09/05/2009 12:26 Titlul subiectului: sall

inceputul mi-a placut foarte mult , la fel si descrierea. Sper sa vad cat mai curand continuare.

IOANARADOIALEXANDRA · Trimis: 09/05/2009 18:51 Titlul subiectului:

mi-a placut capitolul , abia astept sa vad continuarea

emm · Trimis: 10/05/2009 01:23 Titlul subiectului:

mia placut sh mie da nam inteles nimic :|
_________________
Regis de Aeternum : Cartile Vrajitorului Regis de Aeternum : Cartile Vrajitorului

auroredenevers2009 · newbie Data inscrierii: 08/Mai/2009 Mesaje: 32

Aceleaşi policandre cu lumânări de cetaceum, ale căror intensitate luminoasă îl absorbeau într-atât, încât nici nu mai lua în seamă că îi rănea pupilele. Practic, totul în jurul lui era de un alb strălucitor, fotografie ce-ţi poate dărui o situație euforica, pentru început, dar ulterior două săptămâni, seara de seară, îţi poate provoca coşmaruri teribile...
Încă din întâia seară se plânsese directorului teatrului de luminozitatea asta exagerată, ce-l dezavantaja la executarea numărului său, dar acesta nu-l ascultă, chiar încerca să-l şantajeze. Iar cum tânărul nu se simţea pregătit a-şi dezvălui reală identitate, se hotărâse să se lase în voia sorţii.
De fiecare dată îndată ce urca la trapez, în costumul lui rubiniu, dintr-o singură piesă şi părul lung, negru, împletit într-o coadă groasă, se lăsă cuprins fără să vrea, de o dulce amorţeală, ce i-ar fi putut fi fatală. Nu o dată se închipuise pe sine, căzut de la cei cinsprezece metri ai trapezului, tocmai jos, în mijlocul scenei. Un ţipăt, sânge, oase rupte, public în şoc...
Şi totuşi, nu se întâmplase nimic rău. În ultimele zile, devenise chiar nepăsător fata de policandrul nesuferit şi de salivaţia greţoasa a publicului masculin, care cu toată gentileţea lui, l-ar fi devorat ca nişte hiene, dacă ar fi putut numai să-l atingă.
Acrobaţiile îi ieşiră de minune, aşa cum se întâmpla la fiecare reprezentaţie. De fapt, succesul acestora era ultima lui grijă, Lacargia dovedind o acuitate extraordinară.
Glasul viorii ajunsese la paroxism. Samir îi aruncă o privire îngrijorată.
Răsuflă adânc şi din prelungitu-i balans, se avânta într-un şurub, apoi se lăsă să cadă, fără teamă, în inima rugului de paie aprinse, din mijlocul scenei. Deşi mai că învăţaseră numărul pe de rost, publicul îşi ţinu respiraţia, temător pentru viaţa Lacargiei.
Dar zburătorul nu-i dezamăgi nici de data aceasta. Se înălţa din flăcări asemeni unui fenix, unicu-i veştmânt, fiind bogatele-i plete care-l îmbrăcau, acordând o vagă impresie asupra formelor trupului. Pluti uşor asupra rugului, excluzând a-şi vătăma deloc tălpile goale, iar privirea lui glacială îmbrăţişa sala încremenită în extaz, În liniştea aceea chinuitoare, Lacargia putea să simtă erosul din sânul publicului şi chiar auzi câteva suspine înăbuşite în stânga sălii.
Dacă s-ar fi întâmplat asta cu doi ani în urmă, pe când inima lui se mai topea încă în văpaia rugului, ar fi fost poate fericit să stârnească întocmai dorinţe. Acum, însă, în inima lui nu era loc decât pentru răzbunare.. Zâmbi cu trufie şi se lăsa învăluit de gazul verzui care împrăștie de undeva de sub scenă.
Magie. Lacargia era zeiţa ce poruncea focului să nu ardă carnea; bărbaţii îi doreau frumuseţea, femeile îi admirau curajul.
Când imaginea se limpezi, scena era goală. Curând, sală răsună de vuietul aplauzelor. Dar Lacargia nu le răspunse. Alunecând prin trapa ce-l ajuta să dispară ca prin farmec, ajunse într-o pivniţă, care ducea spre cabina lui.
Lacargia era un mister chiar şi pentru el însuşi. Stătea izolat în camera de la pensiune şi nu apărea decât la ora programată pentru reprezentaţie. Se spunea că n-avea servitoare, că-şi pregătea solitar machiajul şi costumul rubiniu pentru trapez.
Dar alta era povestea care atrăgea la persoana lui; deşi se expunea zilnic privirilor şi avea nume feminin, se zvonea că Lacargia ar fi fost bărbat. Dar cum travestiţi au existat de când lumea, iar emascularea n-ar fi avut o explicaţie, vecinii cârcotaşi erau trataţi cu ironie şi ridiculizaţi.
Cabina de machiaj era o cămăruţă cu pereţi tapetaţi cu oglinzi şi o masă de toaletă înţesată cu tot soiul de crime, pudre şi alte nimicuri, utilizate frecvent de diva teatrului, ce-şi împuţinase apariţiile de când venise circul în oraş.
În faţa oglinzii, Lacargia îşi împletea din nou părul. Purta incă costumaţia de zburător care mulată pe corp, în mod curios, trăda acum contururile masculine – umerii largii şi pieptul vânjos. Indispoziţia din ultimele zile nu-l părăsea nici acum. Faptul că nu puteau pleca din oraş, decala programul circului şi îi încurca planurile.
Poate că Stelianos nu voise să-l pună în pericol, dar lucrul acesta se întâmplase şi nu-I plăcea deloc. De când zăpăucul ăsta le făcuse cunoştinţa, personajul a cărui vizita o aştepta cu încordare, îl urmărise îndeaproape. Deşi situaţia era alta, el prefera să-l asemuiască cu admiratorul fanatic, ce te va răsturna cu picioarele în infern...
Împarţi iarăşi, absent, cutiile de pudra în dreapta oglinzii, iar celelalte cosmetice în stânga – se părea că diva şatenă, a cărei poză trona colţul din dreapta sus al oglinzii, nu avea tenul atât de imaculat pe cât şi-l voia...
Deodată, uşa se deschise de la sine, provocând un curent, care străbătând încăperea, trânti unica fereastră a cabinei. Tânărul sari de pe scaun şi văzu, cu mirare cum zăvorul ferestrei se închide singur. Înghiţi în gol şi îşi îndreptă privirea către uşă, în cadrul căreia se ivise un om într-o mantie liliachie. Chipul şi-l ţinea ferit în spatele glugii.
Urmărise reprezentaţia din spatele sălii şi se retrăsese împreună cu ceilalţi spectatori. Portarul nu-l văzuse strecurându-se pană la cabina artistei.
Lacargia se gândi cu ironie că o asemenea intrare triumfală merita să fie felicitată. Dar cum omul îşi alesese un clipă inoportun pentru vizită, se hotărî să-I atragă atenţia asupra acestui fapt. De parcă atunci când trebuie să-ţi pui capul sub ghilotina, ai putea cumva să spui că ai răcit şi fierul acela rece nu-ţi face bine la gât...
Fiecare om are o fobie, iar zburătorul nostru o depista pe fiecare în parte. Şi acest Regis trebuia să aibă una, poate chiar mai numeroase şi era convins că, deşi era considerat mai tare decât ceilalţi, sigur avea să-I îngenuncheze şi pe el, explorându-i fobiile.
Dar trebuia să fie luat totul pe îndelete. Dintr-un salt era alături uşă, pe care o alătura.
- Cine v-a dat voie să intraţi??... Se ştie că nu ofer autografe, adăugă cu un calm forţat, privat de a lăsa clanţa din mană, deci vă rog să vă retrageţi.
- Te numeşti Lacargia? Întrebă tânărul, pe un ton grav, descoperindu-se.
Avea părul blond, tuns scurt şi ochii verzi. Coborându-şi involuntar privirea către hainele artistului, tresări uşor şi o cută îi încreţi fruntea.
Lacargia ridica o sprânceană, iar omul înghiţi în gol. Iată că Regis se trăda încă din pragul uşii – Ereutofobia, teama de colorație roşie. Ar fi fost drăguţ să renunţe, nesuportând să-I vadă costumul...
- Da, mă rog, e numele meu de scenă... Dar nu-mi amintesc să-ţi fi permis...
- Minţi, îl acuză străinul fără a-şi transforma tonalitatea.
Îşi regăsise calmul caracteristic şi era convins că nimic din ce avea să urmeze, nu i-l va spulbera. Ştia că fobiile lui erau aproximativ inexistente. Afară de una, pe care tipul ăsta n-avea să i-o descopere...
- Te numeşti Lotus Stavrinos şi eşti de parte bărbătească.
- Păi, nu mi s-a mai spus aşa de ani de zile, zâmbi el cu nevinovăţie, dar nu cred să fi menţionat vreodată că aş fi soție sau bărbat... Numele este feminin, dar asta e altă poveste.
Sunt artist şi ca artist, pot avea însuşiri ale ambelor sexe, scutit de a face parte din unul anume. Te deranjează acest aspect?... N-ar trebui, atâta vreme cât v-am impus o iluzie ce v-a mulţumit gustul pentru artă! Şi acum, te rog să mă ierţi, dar aş dori să mă odihnesc, deci... la revere... şi îmi pare rău, dacă te-am dezamăgit.
Şi, zicând acestea, dădu să închidă uşa, dar străinul îl opri.
- Deci, mă enervezi, să ştii, spuse el intrând şi închizând uşa. Bănuiesc că ştii cine sunt. Ţi-am fost prezentat săptămâna trecută de înspre un prieten comun.
Lotus se întoarse la scaunul lui, oftând.
- De ce te enervez?... întrebă el, plictisit. Reacţia mea e cumva o noutate, toţi cei pe care i-ai vizitat, s-au îndepărtat cu teamă, numai văzându-te?... Ei bine, află că nu eşti atât de înspăimântător. Bine, domnule... Elnur, am auzit de domnia ta, că ai să vii pe urmă mine, mai devreme sau mai târziu – deloc, nefiind una din variante... Presupun că ai textele tale care merg de fiecare dată, dar după cum vezi, pe mine nu mă sperie câtuşi de puţin. Şi asta, ar trebui să-ţi dea de gândit.
- Nu te bizui pe asta, amice, vom vedea curând care-i adevărul. E vremea să plăteşti şi dacă te gândeşti bine, cred că vei şi tu de acord.

auroredenevers2009 · newbie Data inscrierii: 08/Mai/2009 Mesaje: 32

Cititi sau nu ?...:-w

auroredenevers2009 · newbie Data inscrierii: 08/Mai/2009 Mesaje: 32

- Aaa, asta era replica din finalul prezentării, nu?... făcu Lotus, silindu-se să radă. Scuză-mă, dar n-am de unde să-ţi cunosc textele.
- Vrei, te rog, să mă asculţi şi să încetezi cu ironiile??
- Şi să continui cu frica?... Vrei poate să plâng şi să-mi smulg părul din cap?... Pune-te o clipă în locul meu, omule, şi ulterior aia, vorbeşte!
- Deci, recunoşti că ţi-e frică, ştii că ai greşit.
- Dacă şi eu am făcut rele... şi se opri, întristat. Ochii i se umeziră. Elnur văzu asta şi se încruntă uşor. Suntem de aceeaşi parte, amice, să nu uiţi asta...
- Nu, Lotus, eu nu mă răzbun, eu îmi fac datoria. Am venit să te ajut...
Lacargia medită o secundă, timp în care străinul avu timp să-l studieze mai cu atenţie. Şi nu ştia ce-l deranjă mai tare, travestiul de pe scenă sau efeminarea în sine, dar practic nu-l putea înghiţi pe acest tânăr, a cărui frumuseţe sucise minţile tuturor bărbaţilor cuminţi care o văzuseră pe Lacargia născându-se din flăcări.
Şi printre aceştia era şi el, homofob convins, deşi n-ar fi recunoscut nimic. Privindu-l, simţea cum îi fierbe sângele în vene!... Era păcat, existenţa acelui om era una din petele negre de pe chipul universului. Iar acesta, în comparaţie cu artiştii, nu se poate farda ca să-şi ascundă neajunsurile...
În timpul ăsta, Lotus se întreba oare în ce fel îl deranjă mai rău pe Elnur colorit roşie. Şi-l imagină într-o grădină cu trandafiri roşii ca sângele, ştiind că acea imagine avea să se transfere iute în mintea Regis-ului.
- Să mă ajuţi?...
- Vreau să-ţi salvez sufletul. Dar mă tem că pentru asta va necesită să te ucid.
Şi un zâmbet sardonic I se aşternu pe buze.
- Să mă ucizi?? Repetă Lotus, cu indignare. Imaginea nu avusese efect asupra lui. Hai, domnule, nu încep iar cu d-astea!!...
- Îmi cer iertare pentru ce voi face... adăugă el cu glas stins.
Văzând că-şi desface latul de ciucur roşu al mantiei, Lotus îşi strecură două degete în mâneca stânga pe urmă stiletul de platină, dar se opri uimit, văzând că omul scoate de sub pelerină un flaut.
Era comic, marele Regis de Aeternum folosea vechiul procedeu al căluşarilor, pe care nici Regis-I mai mici nu-l mai utilizau, fiind banal; aceştia atacau direct, dacă reuşeau să te surprindă, punându-ţi la gât sabia de lemn. Dar fobiile erau prea puternice, aşa că renunţau curând şi plecau, lăsându-se păgubaşi.
Elnur începu să cânte, dar se opri după primul acord, căci în loc să se zvârcolească pe covor, chinuit de muzica lui, Lotus îl ascultă, cu nespusă încântare.
- De ce te-ai oprit?... îl întreba cu inocentă.
- Ceva nu e în ordine... murmură omul şi se pregăti să înceapă alt cântec. Ştiam că va fi mai greu cu tine...
- Bine, eu te las să cânţi, chiar mă delectez, dar mă tem că-ţi consumi degeaba energia...
- E imposibil! Ţi-ai vândut sufletul diavolului, trebuie să plăteşti pentru asta!
- Mi-am vândut sufletul... cui?! Şi Lotus izbucni în hohote de ras. Fii serios, omule!
Elnur se aşeză pe un fotoliu, oftând.
- Nu plec la vânătoare privat de să mă informez asupra ţintelor. Niciodată. Citesc, învăţ, mă lămuresc asupra persoanei pe care urmează s-o salvez...
- Adică, s-o ucizi, îl corectă Lotus.
Elnur îl privi cu tristeţe.
- Tu eşti altfel, trebuie să recunosc asta. Credeam că ştiu totul despre tine, dar sunt numeroase lucruri pe care nu le pot înţelege; rămâi un mister şi eu nu suport asta.
- Şi, ce vrei de la mine?
- Nu te pot salva...
- Ucide...
- Termină!... Ziceam... nu te pot salva, fără să aflu secretul tău. Spune-mi, cum ai fabricat pactul, cum poţi să apari ca o femeie, îndată ce tu eşti bărbat?...
- N-am făcut niciun pact, rase Lotus, netezindu-şi părul împletit, gest reflex, pe care-l avea atunci când era agitat. Ce să-ţi spun, continuă el, strângându-şi halatul pe sine şi încrucişându-şi braţele, e o iluzie, secretul meseriei. Dacă ţi-l zic, trucul meu ţi se va părea bizar, îşi va pierde farmecul.
- Şi, rişti să-ţi pierzi viaţa din pricina trufiei? Spuse Elnur, care se juca, absent, cu garda spadei.
- Cine te crezi, mă rog, fiul Inchiziţiei?... pufni Lacargia. Au trecut acele vremuri. Nu sunt obligat să-ţi spun nimic.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare.
- E o iluzie, ţi-am spus, publicul mă vede aşa cum vreau eu să mă vadă.
- Nu, eşti doar mai versat în uneltirile tale malefice...
Elnur luă din nou flautul şi începu să cânte altă piesă. În momentul acela, Lotus scoase un tipăt şi se repezi la carafa cu apă, in care isi introduse mâna stângă, a cărei mânecă luase foc din senin. Străinul zâmbi mulţumit.
- Exact ce spuneam. Credeai că-ţi merge, fiinţă a întunericului??...
- Ah, taci!... strigă Lotus, apoi răsuflă uşurat, văzând că focul nu-i atinsese pielea. Nu e de la cântecul tău, adăugă supărat, mi se întâmpla dese ori, din cauza flăcărilor prin care trec la sfârşitul spectacolului...
- Poţi dovedi? Îl stimulează omul.
- Să dovedesc?... Nu, asta se întâmpla, n-am cum să-ţi dovedesc!...
- Foarte rău, amice, dacă nu poţi, înseamnă că eu am dreptate.
Elnur se ridică, frământând garda spadei de lemn. Enervat, Lotus îi transmise o fotografie cu o cameră fără ferestre, asemeni celor de ospiciu, ai cărui pereţi erau vopsiţi în roşu.
- Nu, asta e o nebunie, nu se face! N-am cum să-ţi dovedesc. Dar ştie Samir, violonistul, m-a văzut! Îşi aminti el, bucuros. Accepţi mărturia lui?...
- Deci, pană la urmă, crezi, zâmbi el, răutăcios.
- Nu, dar n-ar fi întâia oară, când un om e omorât din greşeală, nu?...
- Nu, nu vreau să amestecăm pe nimeni în treaba asta, spuse Elnur, scoţându-şi spadă.
Lotus se sculă de pe scaun, într-o stare de agitaţie. Vopseau de pe pereţii camerei începu să se topească şi să curgă în valuri scânteietoare... valuri de sânge.
- Ţi-e frică... pană la urmă, te-ai dat de gol... făcu străinul, râzând, deşi respiraţia îi se înteţise.
- Nu, idiotule, nu mi-e frică de nebunia ta!! Răbufni Lotus. Nu eşti decât un misionar nenorocit şi asta nu poate să inspire decât compasiune! Şti ce? Gata! M-am săturat, ieşi afară de aici!!
Şi se năpusti asupra străinului, împingându-l spre uşă. Dar în momentul acela, se petrecu ceva la care Lotus nu s-ar aşteptat... Îl privi îngrozit şi-şi acoperi gura ca să nu ţipe: în fata ochilor săi defilau scene ireale, de o cruzime excluzând margini, iar protagonistul acestora era chiar Elnur, care se întoarse spre el, cu un zâmbet feroce şi-l împinse spre mijlocul camerei.
- Da, amice, tot ce-ai auzit despre mine, e real. Gata cu joaca!
Lotus îl privi îngrozit şi se târî spre scaunul lui. Înşiruirea acelor imagini îl istovise. Trebuie să fi fost peste cincizeci de imagini, transmise cu o frecvenţă de poate chiar două pe secundă, căci uneori, formele se topeau unele în celelalte. Cea lăsată pentru final, îi transmise fiorii ce şira spinării; un cap de prietenă despartit de trup, al cărui chip fusese dezfigurat...
Trebuie să fi fost aleasă cu grijă, Elnur lăsase ce era mai tare, mai sinistru pentru finalul “caleidoscopului “.
Lotus îşi trecu mâinile peste faţă, apoi, oftă adânc. Buzele i se arcuiră involuntar într-un zâmbet schimonosit şi un râs de om nebun se revărsa pe poarta gurii sale. Elnur îl privi, satisfăcut.
- Ai să plăteşti pentru asta, murmură Lotus, reuşind să se oprească. Îţi dau dreptate acum, eşti tare, omule. Dar acum, ieşi, să nu te mai văd! Urlă el, deodată, făcând semn spre uşă.
De data acesta, pe chipul lui Elnur nu se clinti niciun muşchi.
- Bine, Lotus, dar credeam că vrei să afli adevărul despre sora ta...
Lotus îl privi uimit şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng.
- Las-o în pace! Mârâi Lotus. Las-o să se odihnească...
Se aplecă cândva şi-şi acoperi faţa cu palmele, suspinând.
- Nu se poate odihni, căci s-a sinucis...
- Nu, nu e adevărat, strigă el, a fost omorâtă, au complotat contra Ginestrei şi au pus totul pe seama dezamăgirii ei. Dar n-a fost aşa, nu s-a sinucis din cauza regelui, persoanele feminine din haremul lui au provocat accidentul. Şi o voi dovedi, adăugă cu hotărâre, voi ajunge în faţa regelui şi îi voi dezvălui adevărul; voi spăla onoarea surorii mele şi criminalele vor cădea în mâinile călăului!
- Şi, în spectacole...
- Intru în dermă ei... acolo, pe scenă, sunt ea, suntem o singură fiinţă... nu Ştiu cum, dar oamenii o văd pe ea, nu pe mine, ca şi cum aş fi în interiorul ei, trupul ei şi sufletul meu... una.